am o pasăre la geam

pasăre statornică

sau, cel puțin, e mereu aici când îmi pierd mințile

și e des

îmi spune ce vreau să aud

câteodată se satură și tace

atunci înnebunesc și mai tare

și vorbesc singură

despre 3 noiembrie

și tot ce mi-a adus frigul

pasărea mă ascultă

ca să știe ce să-mi spună

când va veni rândul meu

să tac.

Pe curând

M-ai lăsat aiurea.

Cu mintea prinsă în ce a fost ieri

Cu sufletul, agățat de mulți “poate”

Ți-ai văzut de treabă iar eu am dormit.

Am dormit cum n-am dormit niciodată

Profund de trist.

Dar ție nu îți place tristețea

Nici cuvintele mele gloanțe

Așa că lasă-mă să dorm.

Ne vedem la toamnă.

Prea târziu.

Erai drumul meu spre casă, acum rătăcesc peste alți pași uitați. Cum de ne-am pierdut așa? De fapt..eu sunt singura care s-a pierdut, tu știai din start ce și cum, unde și când și de ce.

Ai ales să îmi creezi o potecă de fericire, ca mai apoi să realizez că nu duce nicăieri și că trebuie să mă întorc acasă. De ce dorința de a îmi schimba direcția dacă știai că nu voi ajunge într-un loc mai bun? Plăcerea și satisfacția de a îți așterne privirea peste niște ochi pierduți? Sau poate doar mândria că ai reușit să obții controlul cârmei, fără pic de dificultate? Erai curios dacă mă voi răzvrăti sau dacă voi merge până la capăt?

Dragul meu, mi-am pus totul în tine și te rog să mă ierți. Te rog să mă ierți pentru încrederea oarbă și pentru naivitatea mea, pentru faptul că nici măcar nu eram atentă la drum, știind că nu mi-ai face vreodată rău, ignorând semnele.

Să mă ierți pentru faptul că am simțit, pentru faptul că nu m-am oprit, chiar și după toate gropile de care am dat. Să mă ierți că am fost și sunt reală. Eu te-am iertat de mult.

Liniște.

Închizi ochii și inspiri adânc. Tot ce auzi e un ticăit obosit de ceas și picături de ploaie ce insistă asupra geamului tău. Ce ar merge un ceai de mentă. Ridică-te și fă-l, o să ajute. E puțin frig în casă, îți poți încălzi mâinile tremurânde deasupra aburilor săi generoși. Te uiți afară și zâmbești cald. Pentru prima dată te simți bine singur. Nu ai nevoie de nimeni și de nimic. Pentru prima dată..tu îți ești de ajuns.

E amuzant cum oamenii fug de singurătate ca de moarte. Cum sunt în stare să se târască după alți oameni, doar din teama de a nu rămâne solitari. De ce facem asta? De ce ignorăm tot ce ne înconjoară, lucruri ce poate sunt de mii de ori mai însemnate decât oamenii? Ei îți pot oferi lucruri ce îți pot fi luate foarte ușor. Cum ar fi iubirea. Acum o primești iar în secunda următoare te simți golit de ea.

O carte bună nu te părăsește niciodată. O carte bună îți poate ține de urât o viață întreagă și poate cuprinde toată iubirea de care ai nevoie. O plimbare de seară, alături de o muzică bună, îți poate calma sufletul cum niciun om nu o poate face. Un pian, o chitară, curcubeul de după furtună și stelele de după zi.

Totul este atât de simplu, dragul meu cugetător.

Ți s-a răcit ceaiul dar mă bucur că încă zâmbești.

Altceva.

E puțin diferită.

Îi plac florile moarte. Cu însemnătate, ce poartă, legat de frunză, o amintire. Uitate de timp, între file de carte, pe care le răsfoiește doar pentru a ajunge la părțile preferate. Își dorește oameni în preajmă dar când îi simte, se sufocă. Se descurcă bine cu ei dar “ce-i prea mult strică”, zice ea. Și au stricat-o mulți. Nici nu le mai știe șirul. Pe unii i-a uitat, pe alții încă îi întâlnește pe stradă și întoarce privirea. Asta când iese. De cele mai multe ori, preferă să se ascundă într-o cameră închisă, plină de întuneric, căni pătate de ceai și gânduri. Preferă frigul, împărțirea unui fular în doi și obrajii imbujorati. Și ghici ce? Hah, ce clișeic. Iubește pisicile. Dar doar pe cele care ii stau în poală.

Are multe regrete. Unele pe care n-ar trebui să le aibă.. dar e prea încăpățânată pentru a renunța la ele și altele din motive ca “ar fi trebuit să..”, “poate dacă..”. Când se supără, simte cum durerea se plimbă prin tot corpul ei firav. Când se bucură, radiază. E atât de reală, într-o lume atât de egoistă și falsă. Dar nu se teme. Știe avantajele și dezavantajele. Știe ce e și ce poate face. Atât pentru ea, cât și pentru alții. Știe ce are de oferit și ce poate scoate dintr-un om. Și iubește asta. La nebunie. Dar e modestă. Și tace. Restul descoperi tu.

Probabil.

Probabil că ai fost așa de la bun început. Că ochii și inima-mi erau orbite de vrăjile tale subtile, prea puternice pentru a mă lăsa să cred adevărul. Toți oamenii care mi-au spus-o aveau dreptate, atâta dreptate.

Într-un fel, aveam nevoie de asta pentru a mă regăsi, pentru a-mi aduce aminte de ceea ce iubesc, de ceea ce însemn și vreau. Probabil că toată situația asta a fost un apel de urgență la adresa ființei mele. Și știi ce? Sunt mândră.

Sunt mândră de mine și de oamenii de lângă mine. Sunt mândră de faptul că încă sunt iubită, de faptul că nu o să mă mai târăsc după oameni ce nu mă vor. Sunt mândră că mi-am reamintit cum să privesc lumea, cum să fac în așa fel încât să nu mai doară.
Întotdeauna îmi spuneai că te bucuri atunci când poți ajuta pe cineva. Și eu mă bucur. M-ai ajutat.

M-ai ajutat să aflu ce reprezint, ce merit și să realizez că de oamenii ca tine trebuie să stau departe. Ești talisman și blestem iar eu sunt soarele de pe cerul cuiva, care mă așteaptă.