rugăminte.

Când viața mă destramă, tu să mă clădești.

Să mă îndrepți și să-mi reamintești ce sunt și ce pot face. Să nu mă lași să cad în groapa îndoielilor, să tragi semnalul de alarmă. Să nu mă lași să mă micesc, să ajung să cred că n-am rost. Când viața mă destramă, să nu mă lași să fac la fel. Să mă ții strâns într-un mănunchi și să mă legi cu funda roșie ce ne-a unit încă de la bun început.

Când viața mă destramă, tu să-mi devii fundație.

Advertisements

Și.

și când o să încerc să te iubesc,

tu să nu mă oprești

fiindcă eu învăț ce înseamnă

odată cu tine.

și când am să plec,

tu să nu-mi stai în cale

fiindcă pașii mei au fost mereu

îndreptați către tine.

nu e vina mea

că tu nu știi ce e bine.

am o pasăre la geam

pasăre statornică

sau, cel puțin, e mereu aici când îmi pierd mințile

și e des

îmi spune ce vreau să aud

câteodată se satură și tace

atunci înnebunesc și mai tare

și vorbesc singură

despre 3 noiembrie

și tot ce mi-a adus frigul

pasărea mă ascultă

ca să știe ce să-mi spună

când va veni rândul meu

să tac.

Pe curând

M-ai lăsat aiurea.

Cu mintea prinsă în ce a fost ieri

Cu sufletul, agățat de mulți “poate”

Ți-ai văzut de treabă iar eu am dormit.

Am dormit cum n-am dormit niciodată

Profund de trist.

Dar ție nu îți place tristețea

Nici cuvintele mele gloanțe

Așa că lasă-mă să dorm.

Ne vedem la toamnă.

Prea târziu.

Erai drumul meu spre casă, acum rătăcesc peste alți pași uitați. Cum de ne-am pierdut așa? De fapt..eu sunt singura care s-a pierdut, tu știai din start ce și cum, unde și când și de ce.

Ai ales să îmi creezi o potecă de fericire, ca mai apoi să realizez că nu duce nicăieri și că trebuie să mă întorc acasă. De ce dorința de a îmi schimba direcția dacă știai că nu voi ajunge într-un loc mai bun? Plăcerea și satisfacția de a îți așterne privirea peste niște ochi pierduți? Sau poate doar mândria că ai reușit să obții controlul cârmei, fără pic de dificultate? Erai curios dacă mă voi răzvrăti sau dacă voi merge până la capăt?

Dragul meu, mi-am pus totul în tine și te rog să mă ierți. Te rog să mă ierți pentru încrederea oarbă și pentru naivitatea mea, pentru faptul că nici măcar nu eram atentă la drum, știind că nu mi-ai face vreodată rău, ignorând semnele.

Să mă ierți pentru faptul că am simțit, pentru faptul că nu m-am oprit, chiar și după toate gropile de care am dat. Să mă ierți că am fost și sunt reală. Eu te-am iertat de mult.

Liniște.

Închizi ochii și inspiri adânc. Tot ce auzi e un ticăit obosit de ceas și picături de ploaie ce insistă asupra geamului tău. Ce ar merge un ceai de mentă. Ridică-te și fă-l, o să ajute. E puțin frig în casă, îți poți încălzi mâinile tremurânde deasupra aburilor săi generoși. Te uiți afară și zâmbești cald. Pentru prima dată te simți bine singur. Nu ai nevoie de nimeni și de nimic. Pentru prima dată..tu îți ești de ajuns.

E amuzant cum oamenii fug de singurătate ca de moarte. Cum sunt în stare să se târască după alți oameni, doar din teama de a nu rămâne solitari. De ce facem asta? De ce ignorăm tot ce ne înconjoară, lucruri ce poate sunt de mii de ori mai însemnate decât oamenii? Ei îți pot oferi lucruri ce îți pot fi luate foarte ușor. Cum ar fi iubirea. Acum o primești iar în secunda următoare te simți golit de ea.

O carte bună nu te părăsește niciodată. O carte bună îți poate ține de urât o viață întreagă și poate cuprinde toată iubirea de care ai nevoie. O plimbare de seară, alături de o muzică bună, îți poate calma sufletul cum niciun om nu o poate face. Un pian, o chitară, curcubeul de după furtună și stelele de după zi.

Totul este atât de simplu, dragul meu cugetător.

Ți s-a răcit ceaiul dar mă bucur că încă zâmbești.